Tag Archive | compasiune

Mesaj la final de an

În ultima zi din anul 2015, să-I mulțumim și noi lui Dumnezeu pentru că a fost cu noi în acest an!

Și să ne gândim la ce am făcut anul acesta și ce am putea face mai bine în anul care vine!

La mulți ani binecuvântați tuturor!

Advertisements

Pastor Vasile Alexandru Taloș – Noi nu sărim în foc!

Duminică, după predică, un vechi prieten mi-a trimis acest email: ”Am ascultat astăzi cu lacrimi mesajul dvs. și vă încurajez să scrieți un text căruia să-i dați drumul pe Internet!” Apoi, luni dimineața m-a sunat din nou. Nu m-am lăsat nici încurajat, nici înduplecat. Aseară m-a sunat fiul meu din străinătate: ”Tati, să nu-i judeci pe tineri!”. Claudiu este și el unul din milioanele de tineri care au plecat după mineriadă și nu s-au mai întors. Mi-am amintit că în decembrie ’89, când avea doar 15 ani, am împărțit împreună coloanelor de demonstranți, toți cozonacii pregătiți de mamaia lui pentru Crăciun. Apoi, în Piața Universității, seară de seară, am cântat: ”Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, Până nu vom câștiga libertatea noastră!” Când am semnat declarația de la Timișoara, cel ce ținea evidența, m-a întrebat ce profesie am. Și când a aflat că sunt pastor, a exclamat: ”Ăsta da golan!” M-au invitat în balcon și am rostit rugăciunea Tatăl Nostru. Abia am început, și toată Piața Universității a îngenuncheat și a rostit cu voce tare rugăciunea. Simțeam că Dumnezeu era prezent acolo!

În această dimineață, soția m-a chemat să citesc emailul trimis de Claudiu:

”Tati,
Am vrut sa iti scriu tati, impresiile mele calde, dar m-am luat cu ziua de lucru si nu am mai apucat sa scriu. La telefonul de dimineata am vrut doar sa ma asigur ca nu ai cazut in capcana de ai cataloga in vreun fel. Nu am multe minute la dispozitie, asa ca am sa scriu ce imi trece prin cap, ne-editat.

Duminica seara se predica din pilda fiului risipitor. Inainte de predica s-a facut un apel sa ne rugam pt. cei din Romania… si cam atat. Noi stam in bancile bisericii, in haine curate si ascultam, iar eu ma gandesc ca in drama de la Colectiv, a fost fiul risipior care nu a mai apucat sa se intoarca acasa la tata. Se intimpla, nu? Dar noi, ce facem? Ramanem mai departe, in bancile noastre, in haine curate, si mereu ascultam programe frumoase.

Am cautat cantecul lor, sa vad daca sunt satanisti. Este muzica rock, probabil heavy metal, sau vreo alta sub-genre. Am fost curios sa gasesc lirica acestui cantec. Versurile le gasesti aici: http://www.metrolyrics.com/the-day-we-die-lyrics-goodbye-to-gravity.html. Versul 2, o premonitie infricosatoare: „Another row jumping into the flame”. Ideea centrala: „We’re not numbers we’re free, we’re so alive/ And the day we give in is the day we die”. Doar un alt cantec al unei generatii pierdute si rebele, in lupta cu systemul. Muzica este un rock dur care nu mi-ar fi placut nici in anii de liceu, desi unele cantece pe care le ascultam nu erau departe ca stil. Si daca ar fi fost satanisti, ce era? Nu tot un fiu risipitor pe care tatal il asteapta sa se intorca acasa? Muzica, droguri, bautura… nimic de admirat… dar ma supara distanta dintre noi si ei, faptul ca nu ii putem aduce acasa pe unii ca ei.”

Luni seara, o mulțime, tăcută și încremenită de durere, înconjura ca un arc încordat covorul imens de lumânări și flori, așternut pe locul unde atâția tineri și tinere s-au stins sufocați, în chinuri cumplite. Cu lumânări în mâini și rugăciuni în inimi, un grup de băieți și fete din biserica noastră a început să fredoneze un psalm de mângâiere: ”Ridica-voi ochii mei la ceruri, De unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul.” Deodată, tăcerea din jurul lor a devenit mai solemnă. S-a stins orice șoaptă, iar cei din jur s-au apropiat și mai mult, fredonând parcă în inimile lor cuvinte de speranță. Mișcată profund de acest mesaj, o doamnă îi îmbrățișa cu privirea și nu-și putea stăpâni lacrimile. După ce am depus lumânările, unii dintre noi ne-am retras discret. Iar tinerii noștri au simțit că în acea seară locul lor era aici, nu într-o sală plăcută de studiu biblic și socializare.

Când am aflat că, în noaptea de iad, Claudiu Petre și Andrei Rugină s-au întors în flăcările ucigătoare pentru a salva pe alții, am știut că Dumnezeu era prezent acolo, în inimile lor. Cine i-a îndemnat să se întoarcă? Cine aprinde în sufletul omului iubirea până la sacrificiul suprem? Instinctul egoist de supraviețuire? Vreun duh malefic? Dacă nu Dumnezeu, atunci cine? A fost mai evidentă dragostea lui Dumnezeu în spaima unui adolescent care împingea prin flăcări căruciorul cu rotile să-și salveze prietenul imobilizat, decât în predicile dogmatice și moralizatoare sau în liturghiile siropoase din catedrale, unde încercăm să-L închidem pe Dumnezeu. Uităm că Dumnezeu ajunge la oameni, acolo unde sunt ei, înainte să ajungem noi. Pentru că El îi iubește mai mult decât îi iubim noi.

Dragul meu Claudiu, ai dreptate când întrebi de ce stăm nepăsători. Pilda fiului risipitor este cea mai propovăduită pildă în bisericile noastre. Din păcate, am reținut doar un singur aspect: fiul să se întoarcă acasă! Noi, doar să-l așteptăm. Dacă nu se întoarce, cu atât mai rău pentru el! Iar dacă se întâmplă să se întoarcă, bisericile îl așteaptă cu indignarea sfântă a fratelui mai mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă înaintea fiului risipitor nu ar fi alergat tatăl, ci i-ar fi ieșit înainte fratele mai mare? S-ar mai fi auzit din casă, până departe, muzică, joc și bucurie? Iov era cel mai drept și integru om de pe pământ în vremea lui. Fiii lui dădeau câte un party, cu mâncare și băutură, cel puțin de zece ori pe an. Dimineața, Iov se ducea la ei și îi chema la altarul arderii de tot, la rugăciune, sfințire și dedicare față de Dumnezeu. Iov nu spunea: ”Pentru că v-ați distrat azi noapte, nu mai vreau să știu de voi!”

Când am ascultat mărturia cutremurătoare a asistentei medicale despre adolescentul care întreba: „Am să mai trăiesc?”, despre tânăra adusă pe brațe de un pompier, despre cei ce tremurau sub arsuri bătând în ușile ambulanțelor, m-am înfiorat la gândul că Dumnezeu ne cere: ”Căutați să mântuiți pe unii din ei, smulgându-i din foc!” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, vers. 23). Iar noi nu sărim în foc. Nici măcar nu venim pe aproape. Nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine și caut să mă detașez de poziția pastorală, să acționez ca om, după îndemnul: ”Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!” (1 Corinteni 16:13).

Lumânările și florile, și rugăciunea Tatăl Nostru rostită de mii de tineri, și furia stăpânită a unei generații abandonate, arată că sub poleiala distracției și a răzvrătirii sunt suflete care doresc să fie mai mult decât cifre pe liste de profit. Unii creștini sunt preocupați să vadă doar ce face diavolul. Cred că un creștin autentic caută să vadă ce face Dumnezeu, și este gata să-L urmeze în foc. Ca să parafrazez un prooroc al Vechiului Testament, aș spune: Mare este Dumnezeu dincolo de zidurile catedralelor! Mare este Dumnezeu dincolo de țarcul adunărilor ”închise”! (Maleahi 1:5) Hristos dorește ca Biserica, în dimensiunea ei locală, să fie o comunitate a harului și a mângâierii, o comunitate deschisă spre cei ce stau la răspântii de drumuri în viață, o comunitate de credință, speranță și iubire creștină.

Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi! Deschide-ne ochii, și inima, și mâna spre cei în suferință! Izbăvește-ne de parohialismul nostru îngust și opac! Fă să înțelegem că o credință cât un bob de muștar deschide un ocean de har; și că un munte de cunoștință poate ascunde o inimă cât un purice parazitar. Ajută-ne să împărtășim cu smerenie și bucurie, pacea, iertarea și izbăvirea de anxietatea existențială, prin sângele vărsat pe cruce și prin învierea Ta glorioasă, Iisuse Hristoase! Ajută-ne să îndrăznim să sărim în foc!

Dumnezeul dragostei și al mângâierii să aline suferințele familiilor care au pierdut pe cei dragi, și atingerea Lui milostivă să dăruiască viață, sănătate și speranță celor suferinzi!

Trenul vieții

Trenul vietiiViața este ca o călătorie cu trenul: urcăm și coborâm des, există accidente, surprize plăcute la unele stații și tristețe adâncă la altele.

Atunci când ne naștem și urcăm în tren, întâlnim oameni despre care credem ca ne vor insoți pe tot parcursul călătoriei noastre: părinții noștri. Din păcate, adevărul este altul. Ei coboară la o stație și ne lasă fără dragostea și atașamentul lor, fără prietenia și compania lor.

E drept că în tren urcă alte persoane, care vor ocupa un loc important în călătoria noastră. Acestea sunt frații noștri, prietenii noștri și acei oameni minunați pe care îi iubim.

Unele dintre aceste persoane care urcă în tren privesc călătoria ca pe o plimbare scurtă. Alții găsesc numai tristețe pe parcursul călătoriei. Și mai există și alții în tren, care sunt permanent prezenți și gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el. Unii lasă în urma lor un dor veșnic când coboară. Unii urcă și coboară, și noi abia i-am observat.

Ne miră faptul că unii pasageri, pe care îi iubim cel mai mult, se mută în alt vagon și ne lasă singuri în această etapă a călătoriei noastre. Bineînțeles, noi nu ne lăsăm opriți și ne străduim să-i găsim, ne înghesuim să trecem și să ne mutăm în vagonul lor. Din păcate, uneori nu ne putem așeza lângă ei, deoarece locul de lângă ei este deja ocupat.

Nu face nimic, așa este călătoria: plină de provocări, vise, fantezii, speranțe și despărțiri… dar fără întoarcere!

Deci, trebuie să facem această călătorie în cel mai bun mod posibil. Să încercăm să ieșim la capăt cu cei care călătoresc împreună cu noi și să căutăm ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei!

Să ne aducem aminte că, în oricare etapă a călătoriei, poate exista un tovarăș de-al nostru care ezită și care are nevoie de înțelegerea noastră. Și noi vom șovăi des și va exista cineva care să ne înțeleagă.

Misterul cel mai mare al călătoriei este că nu știm când vom coborî definitiv din tren și nici când vor coborî cei care călătoresc alături de noi, nici măcar cel care stă pe locul de lângă noi.

Despărțirea de câțiva prieteni pe care i-am întâlnit în timpul călătoriei va fi dureroasă. Va fi deprimant să-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranța că odată și odată va veni gara centrală și am senzația că am sa-i văd sosind cu bagaje pe care nu le-au avut atunci cand au urcat în tren. Ceea ce mă face fericită este gândul ca și eu am avut partea mea în sporirea bagajelor lor și în creșterea valorii acestora.

Dragi prieteni, noi sa ne străduim să avem o călătorie bună și la sfârșit să putem spune că a meritat osteneala. Să încercăm să lăsăm după noi, cand coborâm, un loc gol care lasă dor și amintiri frumoase celor care călătoresc mai departe. Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc: Călătorie placută!

(Autor necunoscut)

Căţeluşul schiop

Catelusul schiopÎn vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 10 ani a intrat şi a intrebat care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul i-a răspuns că preţul este între 20 şi 40 de dolari. Băieţelul a băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede. A numărat 2.15 dolari şi apoi a întrebat:
”Aş putea vedea căţeluşii?”

Vânzătorul i-a zâmbit. A fluierat şi imediat a apărut o căţea urmată de 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş rămăsese în urmă şi nu se apropia. Băieţelul a întrebat atunci:
”De ce şchioapătă căţeluşul ăsta?”
Omul i-a răspuns că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa.
”Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc!”, a spus băieţelul fără ezitare şi cu bucurie în glas.
”Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”

Copilul s-a supărat şi a răspuns:
”Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi al celorlalţi căţei. Îţi voi da tot ce am la mine acum şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui întreg!”
”Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea să se joace, să fugă sau să sără precum ceilalţi!”

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
”Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului:
”Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibă pe cineva care să-l iubească aşa cum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat. Un prieten adevărat este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar.

(Autor necunoscut)

Bătrânica şi vizita lui Dumnezeu

woman waitingEra odată o femeie în vârstă, căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita “astăzi”. Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-L aştepte pe Dumnezeu.

Deodată, cineva bătu la uşă. Numaidecât, bătrânica sări să deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor, spuse:
”Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!”
Și-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală.

După câtva timp, bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrânica deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât pe un bătrân zdrenţăros.
”Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine!”, spuse ea şi-i închise uşa în nas.

După câteva ore, mai bătu cineva. Când bătrânica se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit, care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei.
”Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!”
Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.

Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrânica deveni din ce în ce mai îngrijorată.
“Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?” se întreba ea.

În cele din urmă, se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru în vis şi-i spuse:
“De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori M-ai refuzat!”.

(Autor necunoscut)

Opt lucruri despre care nu te va întreba Dumnezeu

Dumnezeu nu te va întreba ce ai făcut pentru tine însuți, dar te va întreba ce ai făcut pentru a-i ajuta pe ceilalți.

Dumnezeu nu te va întreba ce mașină ai condus, dar te va întreba pe câți dintre cei care aveau nevoie de un mijloc de transport i-ai luat cu mașina ta.

Dumnezeu nu te va întreba câți metri pătrați a avut apartamentul tău, dar te va întreba câți oameni ai primit în casa ta.

Dumnezeu nu te va întreba cât de frumoase și elegante au fost hainele pe care l-ai avut în dulap, dar te va întreba câte din ele ai dăruit celor care aveau nevoie.

Dumnezeu nu te va întreba ce bunuri materiale ai avut, dar te va întreba dacă acestea ți-au condus viața.

Dumnezeu nu te va întreba care ți-au fost vecinii lângă care ai locuit, dar te va întreba cum te-ai purtat cu ei.

Dumnezeu nu te va întreba câți prieteni ai avut, dar te va întreba pentru câți oameni ai fost un prieten adevărat.

Dumnezeu nu te va întreba de câte ori faptele tale s-au potrivit cu ceea ce ai spus, dar te va întreba de câte ori ai vorbit fără să înfăptuiești.

(Autor necunoscut)